Samothraki, insula verde a Egeei a apărut din gâlceava plăcilor tectonice care au ridicat stînca din adâncul Pământului, străpungând Aegeea, până la 1611 metri deasupra mării, vârful Fengari al muntelui Saos, de unde,spune Homer, Poseidon ar fi privit Războiul Troiei. De altfel mitologia susține că aici era Casa Marilor Zei iar în sprijinul ei sunt ruinele Sanctuarului Marilor Zei. Construit în stil Ciclopian, Sanctuarul a avut cea mai mare structură cilindrică acoperită a Greciei antice, Rotonda lui Arsinoe, cu un diametru de 20 de metri, rotondă despre care se presupuneca ar fi fost locul ritualurilor sacrifiului.
Insula nu a avut nici un golf cu ape liniștite unde să permită ancorarea în siguranță cauză din care nu a fost prea atractiva în antichitate. Se presupune că primii locuitori ai insulei ar fi fost pelasgii, urmați de carieni și apoi de traci. Sunt arheologi care consideră că în secolul VII Î.Cr. insula ar fi fost colonizată de grecii din Samos și de aici i-ar veni numele de la Samos din Tracia.
Ulterior mulți aveau sa-și dispute insula de la perși, apoi atenieni, macedoneni, romani, venețieni, genovezi și turci toți și-au lăsat amprente culturale și gastronomice pe insulă.
Astăzi, pe cei 178 km pătrați, insula are aproximativ 2800 de locuitori permanenți. Portul Kamariotissa este poarta primitoare a insulei, legată de continent în principal de linia de ferry boat de la Alexandroupoli dar și de o linie sezonieră cu Kavala. Mai este o linie de ferry boat care face legătura cu insula Limnos. Administrativ, insula este coordonată de prefectura Evros dar despre Evros am mai scris.
Am plecat de la Alexandroupoli dintr-o tavernă minunată, plină de localnici care luau prânzul în oraș, spre Samothraki, insula verde a Egeei, visând la marea aventură pe tărâmul zeilor. Nava părea destul de bătrână dar se cunoștea bine cu marea și se îmbrățișau într-un vals lunecos pe coamele albe ale valurilor Aegeei. Vasul înainta hotărât, cu calmul grecesc care a învins istoria, printre Muntele Athos și prea iubita insulă Thassos, spre un văl care parcă juca va-ți ascunselea cu noi și cu o iolă ce trecea tot mai clară spre retina noastră. O familie de delfini se juca în prova sa de parcă voia să-l înveselească și să-l prindă în jocul lor. Ne-au fascinat pe toți și au dispărut. Ceva mai târziu, când Samothraki se vedea bine ne-au urat bun venit și alți delfini, dintr-o altă specie.
Am ajuns. Sezonul încă nu începuse iar pregătirile erau în toi, uneori chiar se precipitau. Un mic magazin ridicat la rang de supermarket dădea semne că acolo totul e clar, adică au avut suficientă bere la rece pentru oaspeții însetați ce parcă nu mai conteneau să iasă din burta fery boat-ului.
Micul și veselul nostru grup s-a împărțit în două și am pornit spre cazare. Eu am primit repattiție la Hotel Samothraki Village. Foarte curat, la 30 de metri de o plajă cu pietricele, hotelul încă mai făcea mici retușuri pentru sezonul ce avea să înceapă. Avea o tavernuță superbă dar care încă nu funcționa. În sezon va afce toți banii. Cealaltă parte a grupului a mers la Hotelul Samothraki Beach. Furniturile mai noi decât la Village dar fără tavernuță parcă m-a atras mai puțin.
Tavernele grecești sunt, pentru mine, o fereastră largă a sufletului grecului de rând, al grecului care frământă noaptea pâinile care la răsăriutul Soarelui ne sfarmă simțurile cu mirosul lor, al grecului ce pleacă noaptea în larg și când se luminează livrează darul mării către cei ce-l așteaptă, al grecului ce pune iedul la proțap la 6 dimineața pentru a fi gata la 12, al grecului ce-și trage sufletul aici, la tavernă, cu o cafea în față, al grecului care înfruntă cu calm de neclintit infinitul timpului și al mării.
Este mică Samothraki dar 2 zile nu ajung să o vizitezi nici măcar în fugă.
Am vizitat Sanctuarul. Impresionant. Ghidul realmente îndrăgostit de insulă și de tot ce e pe ea luneca negreșit spre superlativ. Glumele nu au ăntârziat să apară și iar aceste pietre ne-au ridicat mingea la fileu. Precum vedeți, sursa de inspirație pentru piesele Lego a fost aici.
Aveam apoi să aflăm că cea mai importantă descoperire este statuia lui Nike, zeița victoriei. Fragmentele ei au fost descoperite de viceconsului francez în Imperiul Otoman, Charles Champoiseau, în 1863. Statuia a fost dusă la Luvru unde poate fi admirată și astăzi. Ei bine, firma americană Nike se pare că de la această zeiță și-a luat numele ți sigla de la aripile ei.
O altă atracție a insulei este terma și cascadele ei. Am tras o fugă și acolo, doar până la prima cascadă. Grupul avea un potențial mare în ceea ce privește pierderea de timp așa că a fost bine și așa.
În Samothraki, insula verde a Egeei, mi-a plăcut foarte mult Chora, orașul principal al insulei și cred ca merită să vă spun mai multe despre ea.
Chora este o așezare tipică Greciei insulare, în amfiteatru, cu casele coborând ca o cascadă de la vechea cetate spre marea la care nu ajunge niciodată. Sau, mai bine zis, încă nu ajunge.
Ziua, capitala este extrem de liniștită, viața se strecoară discret pe străduțele înguste pe care, destul de rar, câte un mic magazin de suveniruri și produse locale își prezintă, tot în mare liniște, oferta. Tavernele sunt niște turnuri babel de unde abia murmură toate limbile pământului din gurile însetate ale turiștilor care sau urmează să se încumete la urcușul spre cetate sau tocmai ce se întorc de acolo.
Seara se schimbă puțin lucrurile. Dacă lași să te aștepte întunericul, tavernele se umplu, forfota se accentuează, melodiile grecești se aud în surdină iar oamenii își spun poveștile cu glas mic, copleșit parcă de frumusețile pe care le-au văzut sau de grozăvia istoriilor aflate.
