Anii negri ai Bucureștiului au fost, fără îndoială, anii ‘80. Poate mai negri decât cei din timpul războiului. Frica mergea liberă pe străzi, rânjind sarcastic oamenilor ce-și țineau privirile în pământ să vadă cât mai puțin din dezastrul din care nu găseau calea de ieșire.
Acomodarea cu lumea Bucureștiului
După acea primă vizită la București au mai urmat vizite scurte, de o zi, pentru cumpărături. Lucruri care nu se găseau la Zimnicea sau erau prea puține opțiuni. În general îmbrăcăminte și încălțăminte. O dată, maxim de două ori pe an.
O dată am mers doar eu cu tata, la plimbare. M-a plimbat cu barca în Cișmigiu, apoi, până la tren am mers să mâncăm la un restaurant. Nu mai sunt sigur dacă nu cumva chiar Cișmigiu se numea. Era pe Bulevard și acolo cânta Aurelian Andreescu.
Până la studenție, am mers de câteva ori la cursurile de pregătire la matematică ce se țineau la Polizu, pentru elevii de clasa a XII-a care doreau să susțină examen de admitere la facultate.
Am văzut începutul dezastrului
Am luat admiterea și apoi, cum era rânduiala atunci, am plecat în armată. Undeva lângă Ploiești. Treceam prin București. În 1984, în primăvară, am plecat într-o permisie și am trecut prin București să iau ceva cadouri pentru ai mei. Am mers la Unirea și am văzut un pic din eforturile de demolare a Spitalului Brâncovenesc. Nu voi uita niciodată cum excavatoarele nu reușeau să dărâme zidurile exterioare. Apoi am văzut cum două buldozere manevrau ca la funicular un cablu băgat printr-o gaură făcută în zid, care acționa ca un fierăstrău și… N-am înțeles de ce demolau o clădire așa solidă. Bineînțeles că m-am întrebat cu voce tare și am primit un răspuns. Care nu se potrivea cu ce se vedea. Cum că ar fi fost grav avariată de cutremurul din 1977 și exista riscul să se prăbușească. Dezastrul abia începea.
Cetățean cu viză de flotant
În toamna lui ‘84 am început cursurile. M-am mutat în Regie pentru următoarele luni. Eram un cetățean al său, cu viză de flotant.
Politehnica avea spații verzi mari, era ceva deosebit. Regia mustea de viață și alegerea Bucureștiului mi se părea dintr-o dată cea mai bună idee.
Minunea nu avea să dureze mult. Sistematizarea Dâmboviței și construirea Casei Poporului și a centrului Bucureștiului au făcut din capitală un iad. Sistematizarea Dâmboviței ne afecta mult. Luni bune traversam albia secată a râului, ajutându-ne de frânghii. Când ploua era noroiul până mai sus de glezne. Și se mai întrebau părinții (și nu doar ei) de ce nu ajungeam noi la școală.
Bucureștiul era un mare și extrem de dezordonat șantier. În afară de a face ce a dorit ”dicto”, adică istoria să înceapă cu el, nu se urmărea nimic. Îmi aminteam că perioada admiterii am stat la o mătușă, în Rahova. Coboram la stația Pecineaga. De la Unirii, tramvaiul trecea prin Uranus.
Ce clădiri frumoase erau în Uranus! O parte importantă a istoriei Bucureștiului. Nu a contat. Trebuia să fie înlocuite de blocuri pentru tovarășii de nădejde. Că doar nu credeți că bulevardul Victoria Socialismului i-ar fi găzduit pe oamenii muncii de la orașe și sate. Așa cum și Casa Poporului era făcută ”cu dedicație”. Doar în nume s-a spus că ar fi a poporului.
Eu nu voi înțelege niciodată de ce
A fost unul dintre cele mai absurde și rele episoade din viața Bucureștiului. Mirajul marelui oraș care îi primea pe toți la pieptul lui era brutal estompat de noroaiele din timpul precipitațiilor și opacizat de praful perioadelor uscate. Când ajungeam în Regie sau la Casa de Cultură a Studenților, (Preoteasa, cum îi zicea toată lumea) mă bucuram că sunt la București.
În rest îmi venea să plec pe jos, oricât de departe, să scap de praf, noroaie și fumul de motorină de la motoarele prost ”îmbunătățite” de specialiștii noștri. Perioada 1984 – 1989 a fost una dintre cele mai nefaste perioade din viața orașului. Clădiri triste, străzi triste, vitrine triste. Oameni triști, cu privirile ridicate din pământ doar să vadă dacă e vreo coadă pe undeva, adică ”se bagă ceva”. Oameni care doreau ceva dar n-aveau destul curaj să își admire dorința. Oameni care nutreau o speranță dar n-aveau destul curaj să creadă în speranța lor.
Bucureștiul oferea și bune și rele. Îl și iubeam, îl și uram. Dar, cu toată ura, trebuie să recunosc că vacanțele de vară păreau interminabile și dorul de București durea. Noroc cu restanțele că ne aduceau mai repede la praful și noroaiele care chiar și ele ne lipseau.
Am avut destul timp să cutreier toate cotloanele orașului. La vremea aceea clădirile, chiar și cele istorice, erau triste. Cele noi erau gri iar cele vechi păreau abandonate, parcă cineva abia aștepta să cadă, să scape de ele. Doar sediile de ambasade erau renovate și bine întreținute.
Îmi pare rău că n-am poze din vremea aceea. Filmele fotografice erau greu de găsit și căutam ca cele 36 de de poziții să le folosim cât ”mai bine”.Adică pe la petreceri, în drumețiile la munte. Nu le ”stricam” pe clădiri din București. Nu mai spun că să pozezi o ambasadă era imposibil.
Orașul parcă reîntinerește
Acum vin destul de frecvent la București. Merg din nou pe străzi și rămân fascinat de frumusețea clădirilor restaurate.
Bucureștiul chiar a meritat să fie considerat Micul Paris.
De acum vă invit la o serie de plimbări prin capitala noastră, să admirăm împreună frumusețile sale!
Prima plimbare o vom face în Centrul Vechi, dar asta în următorul articol.
Spitalul Brâncovenesc Sursa foto: ”Arhitectură Românească”
2 Comments
Bucurestiul meu de atunci e poate diferit de al tau. E mai mult cultural si poate impartit pe ani.
Am facut alta facultate si am avut sansa sa avem sesiunea de vara in mai-iunie, apoi sa plecam din capitala in practici in afara Bucurestiului. Asa am avut sansa sa vad alte zone din tara, dar, mai ales sa fac mult turism si sa vad cam tot ce se poate vedea unde faceam practica.
Nu acelasi lucru as spune despre Bucuresti. Fiind student 5 ani mereu am spus ca e timp, dar timpul a trecut si majoritatea au ramas nedescoperite. Ma refer la muzee, strazi, chiar imprejurimi ale Bucurestiului.
Am exploatat la maxim, zic eu, Bucurestiul cultural al vremii noastre: teatre, filme, ceva expozitii si librarii. (Sa nu uitam ca aveam bugete de studenti, adica mici, ca nu se lucra pe vremea aia, dar si biletele erau relativ ieftine. Un bilet la film 6 lei, o paine 5. Un bilet la teatru 15-20 de lei. La sala Radio se intra cu carnetul de student gratuit. O singura data am platit un bilet 5 lei sau asa ceva ca era un concert aniversar.)
Anul I (1984/1985)) a fost anul filmelor. Multe de tot si bune. Pe bulevardul 6 Martie de atunci, de la Gambrinus la Casa armatei erau cinematografe. Multe. La cinema Capitol (cred ca acum Librarie Humanitas) rulau sub deviza Tineretul si problemele lumii filme extraordinare : Iarba verde de acasa, Domnului profesor cu dragoste, Blow-up….. Am mai fost si pe la altele, dar aici rulau cele mai bune. Abia la sfirsitul anului I am aflat de Cinemateca. Tot prin anul I am inceput timid si cu teatrele, dar ce se primea prin comisia culturala erau bilete putine si la spectacole mai slabe conform cronicilor (mai ales a celor ce fusesera). De, Boboci, mai aveam pina sa ne creasca pene.
Anul II (1985/1986) a fost anul Cinematecii si al descoperirii teatrelor. Unul din colegii de camera facuse rost de un abonament la Cinemateca. Eram organizati ca o gasca. Vinerea cineva mergea la Cinemateca si se inscria la ora 21:00 si facea si prezenta la 22:00-ultima, ca se relua a doua zi la 6 :00. Noaptea se juca Bridge pina la 4 :30. Apoi cu primul metrou se ajungea la Cinemateca si se facea prezenta la ora 6 :00. Era ultima, urmatoarea era cea inainte de deschiderea casei de la 11 sau 12. Intre timp se luau la rind casele de la Teatrul Mic si National si se procurau bilete la piese mult mai bune. Am vazut multe piese la Teatrul Mic… Afisele/caietele program ale acelor spectacole au stat in casa la mine pina cind am plecat. Mitica Popescu cu Anda Calugareanu si Mitica Popescu, O scrisoare pierduta,….
Tot pe atunci am descoperit concertele simfonice de joia de la Sala Radio, unde uneori in pauze erau standuri de carti cu carti bune.
In octombrie 1985 a fost la Dalles expozitia Teatrul American azi. Cozi, lume multa dar superba, iar doi ani mai tirziu, tot acolo a fost Filmul American azi. Tot cu cozi si cu lume multa si inghesuiala, dar ce incarcare cu altfel de cultura si alte viziuni.
Usor, usor, am ajuns mai tirziu si pe la Nottara, (rar), si de vreo doua ori la Bulandra.
In anul IV(1987/1988), am descoperit cozile la carti de la Libraria Eminescu. Dar smecheria mea era ca veneam de jos de la Izvor si treceam pe la niste librarii din drum si stiam clar ce e bun si ce nu, asa ca eram dintre cei care nu lua tot. Numai ca erau bani putini la vremea noastra (cei de buzunar) si nu luam prea multe.
Plimbari orasenesti am facut in zona Televiziunii si mai tirziu prin zona Herastrau. Dar desi aveam colegi bucuresteni multi, n-am avut un grup de plimbari…
O, sigur imi amintesc de « cursurile de alpinism » la trecerea Dimbovitei, de noroaie, dar a fost frumos, ca eram tineri.
« As vrea sa am iar anii tineretii, / Si mintea mea de-acum! »
Cam așa am făcut toți. Și eu în primul an. Apoi am intrat în Comisia ”Cultural” de la Preoteasa și, mai târziu un pic, în trupa de teatru a Centrului Universitar București. Am fost distribuit în ”Aladin”, alături de Anda Avrămuț, Sorin Hanci, Diana Vodă și mulți alții al căror nume îmi scapă și îmi cer iertare pentru asta. Un Music Hall în regia lui Ovidiu Panea. Ar fi fost primul după război, dar cenzura ne-a blocat.
Cu toate astea, îmi găseam din când în când timp să cutreier străzile.
Despre anii tinereții și mintea de acum mă opun. Experiența de acum că minte tot atâta avem.