Pentru Wadi Rum și Petra am acceptat invitația în Iordania. Știam de ele de prin ’86, ’87 de la un student arab. Pe vrema aceea informația era atât de greu de obținut, mai ales dacă era despre o țară străină, indiferent care ar fi fost aceea. Fahd era din Yemenul socialist și avea și o revistă în care erau, printre altele,  poze din Iordania. M-au fascinat pe loc cele de la Wadi Rum și Petra. Mi-au rămas pe creier. Celelalte au trecut neobservate. De citit ce scria vă imaginați că… Despre marketing abia se auzea pe atunci în România așa că nu suspectam că ar fi ceva comercial dar nu eram sigur dacă imaginile erau de pe Pământ și nu cumva erau din atelierul unui artist care făcea afișe pentru filme. Filme SF.

Ei bine, după mulți ani aveam ocazia să mă conving chiar la fața locului. Am plecat spre Wadi Rum cu o nerăbdare de copil. Imaginile din revistă, încă vii, împreună cu scene din Lawrence al Arabiei și Marțianul se suprapuneau peste peisajul prin care treceam. Stânci golașe, văi secate, ici-colo câte un copacel la a căror firave umbre se înghesuiau căprițe sau, uneori, cămile care le mai ajustau un pic coroanele.  Ieșim de pe șoseaua principală și în zare peisajul începe să se înroșească. Apar formațiuni stâncoase roșiatice, din roci dure, care țâșnesc din nisipul la fel de roșiatic ca și când ar fi vrut să plece înapoi pe Marte.

Wadi Rum – peisaj marțian

Ajungem în Aria Protejată Wadi Rum, inclusă în Patrimoniul UNESCO din 2011. O pâclă anunța că nu prea sunt șanse de un apus ca-n basme. Beduinii își așteptau oaspeții cu mașini 4×4 destul de rablagite, dar asta dădea un farmec în plus incursiunii în peisajul marțian. În cateva minute eram îmbarcați și porneam să explorăm bucățica marțiană căzută în Iordania. Primul obiectiv important al Văii Lunii, căci asta înseamnă Wadi Rum, Valea Lunii, a fost formațiunea stâncoasă ”Cei Șapte Piloni ai Înțelepciunii”, numită așa de la cartea scrisă de Lawrence al Arabiei, conducătorul revoltei arabe din timpul Primului Război Mondial. Wadi Rum, cel despre care Lawrence spunea că ”este vast, sonor și dumnezeiesc” a fost traversat de Lawrence de multe ori în timpul Revoltei și l-a fascinat de fiecare dată.

La  ”Inscripțiiile de la Alameleh” am oprit și Hazim, simpaticul și răbdătorul nostru ghid, ne-a explicat despre inscripții și despre vechimea urmelor civilizației umane în acest loc extrem de puțin prietenos. 12000 de ani înainte de Cristos… De la nabateeni până la beduinii tribului Zalabia de astăzi, zeci de culturi și civilizații au trecut prin acest deșert. Ce este astăzi deșert a fost acoperit de ape milioane de ani și retragerea lor a modelat stâncile precum pereții peșterilor și nu de puține ori ai senzația că piatra întâi a curs ca ciocolata topită și apoi a împietrit.

Am mers prin Wadi Umm Ishrin, pe cămile. Cei care au vrut. Beduinii ne-au organizat în două caravane mici. Nu e ușor deloc să mergi pe cămilă.

Negura nu voia să lase loc seninului. A venit o adiere a vântului ce a invitat la dans nisipul și a netezit urmele caravanelor. Beduinii nu erau speriați. Știau că e doar o adiere, dar și că fantomaticul Khamsin trebuia să înceapă. Beduinii cunosc deșetul ca pe propriile palme și îl respectă, îi respectă regulile și nu consideră niciodată că l-au cucerit. Am ajuns la un cort unde turiștii puteau să cumpere suveniruri sau să bea un ceai, o cafea cu cardamom sau diverse răcoritoare. Am achitat plimbarea cu cămila, fericit că s-a încheiat și am sorbit o cafea. Cardamomul dă o senzație plăcută de răcorire. Am urcat din nou în ”jeep”-uri și am pornit spre Sun City Camp pentru un prânz preparat de beduini în… nisip. Ei, nu vă speriați! Este vorba de ”zarb”, un cuptor improvizat in nisip. Vedeți în poze cum stau lucrurile. Mâncarea a fost delicioasă. Păcat că n-am fost prevăzători și nu ne-am luat bere la pachet. Campusul Sun City oferă cazare în corturi și în ”module marțiene”, le-am zis eu. Confortul e de 3-4 stele la corturi si de 4-5 la module, în funcție de pretențiile și experiența oaspeților. Acestea au și aer condiționat și fațadă de sticlă prin care se poate admira spectacolul stelelor deșertului. De altfel, în Wadi Rum sunt multe astfel de campusuri fără de care apusurile minunate sau cupola înstelată a deșertului roșu nu ar rămâne de aflat doar din descrierile beduinilor. Nu sunt foarte încăpătoare, dar să ai tot confortul în mijlocul deșertului e de prețuit.

Beduinii cu fețele arse de soarele nemilos și brăzdate de vânturi împletite cu firele de nisip ce par să macine chiar stâncile sunt oameni primitori. Turiștii ce vin să admire frumusețea locurilor lor le-au schimbat îndeletnicirile. De altfel comerțul cu caravanele a fost și el ucis de globalizare iar dezvoltarea turismului le-a rămas singura alternativă.

Am petrecut câteva ore în Wadi Rum dar mai aveam de vizitat multe. Hazim a încercat mereu să ne oprească de la pierdut timpul și scălămbăieli pentru mii de selfie-uri dar n-a reușit iar partea nevăzută a rezervației e nota pe care am achitat-o toți din grup. Cumva nu regret că n-am văzut tot ce e de văzut, ba chiar mă bucur că apusul de soare și spectacolul astrelor nu sunt singurul motiv pentru care mă voi întoarce în Wadi Rum. Foarte curând. Sunt curios ce schimbări vor face până atunci vânturile și nisipul care, după fiecare adiere, fac deserul să pară neatins. Doar stâncile rămân semețe și își etalează ridurile unei fețe fericite de invincibilitatea lor.