Suntem prada timpului prin care trecem. Și pe care nu-l vom stăpâni ușor. Sau deloc.
Azi, se împlinesc șapte ani de când a plecat printre stele Mihnea Constantinescu.
Un OM care a crezut că vom putea avea un drum stabil, coerent și sigur. Un Om care a anticipat importanța puterii celui independent energetic.
L-am cunoscut și, DA, a fost un OM extraordinar! L-am cunoscut când activam la Casa de Cultură a Studenților, ”La Preoteasa” cum i se spunea, când eu eram la trupa de teatru a Centrului Universitar București și membru în Comisia Culturală a aceluiași Centru. Mihnea era Președintele Comisiei pe București. Un om discret, echilibrat și care făcea tot ce era posibil să ne scape pe cei ce mai călcam pe alături, de furia comuniștilor, care era tot mai greu de înduplecat.
A venit ”Loviluția” și treburile s-au cam zăpăcit. Noi, cei de la trupă, aveam o viață frumoasă. Lipsită de mari pretenții materiale dar bucuroși că eram mai libertini. Că eram un cerc de oameni care apreciam arta și, cel mai important, puneam pe fiecare celălalt mai presus decât pe noi.
Eu, pentru acea viață modestă, dar dulce, am vrut să repet anul 5. Doar că Loviluția a cam schimbat ordinea. Toți cei care nu avuseseră curajul să fie ”bișnițari” deveniseră ferm hotărâți să fie ”oameni de afaceri”.
După Loviluție, activitatea la Preoteasa se cam dusese și ea. Ne întâlneam la Camera 24 și nu știam ce am fi putut face. Nu mai finanța nimeni activitatea culturală, autofinanțarea era la fel de nelegiferată ca în vreme de care ne bucuram că am scăpat. Nimeni nu găsea o soluție. Nimeni nu vedea ”Poarta Cetății”.
Lecția
Deziluzionat, desigur, ca toți colegii mei, am intrat în Camera 24 (sediul Comisiei Cultural a Centrului Cultural București). Era doar Mihnea. Eu nu eram chiar eu. Mihnea m-a întrebat direct: Arabule, ce e cu tine de nu zâmbești? Asta mi-a ridicat mingea la fileu. I-am spus: Mihnea, a venit libertatea la carene gândeam. Dar, de la libertatea pe care am tot dorit-o toți atâta amar de ani, sigur nu asta așteptam. Lumea parcă s-a oprit la răspântie și s-a pietrificat.
”Mihnea, sunt deziluzionat. Voiam să rămân repetent ca să merg mai departe cu trupa, cu comisia și acum, după ce mi s-a împlinit visul cu libertatea, nu mai regăsesc nimic.” A avut un zâmbet amar și m-a întrebat:
– „Doar asta e?”
– ”Mihnea, ce să fac? Să rămân repetent cu speranța că măcar trupa își va reveni, sau să merg în producția care nu știe nici ea ce viitor o așteaptă?”
– ”Nu simți nimic pentru nicio direcție?”
– ”Nu! Tu ce ai face în locul meu?”
Atunci Mihnea a zâmbit, cu zâmbetul lui care dădea încredere și a spus vorba lui: ”Nu răspund la provocări!”.
Atunci am înțeles că dacă vrem să ne bucurăm de libertatea mult dorită, trebuie să ne asumăm riscul să trăim cu ea și să o păstrăm.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Mihnea!
