O fugă la Afrodita

Când pe la noi vara încă nu se hotărâse să-și arunce pârjolul pe Pământ am decis să dăm o fugă în Cipru. Despre zbor ce să zic, a fost scurt dar a tăiat noaptea fix în două și oboseala și-a pus serios amprenta în programul primei zile.

Ceva din Cipru văzusem toamna trecută, în timpul unui zbor spre Tel Aviv. Practic văzusem ceva din cornul care parcă amenință golful Iskanderun și Turcia care i-a schimbat în mod violent rostul și i-a răpit liniștea de cel puțin două ori în istorie.

De la istoria din școală îmi mai amintesc decât că este insula Afroditei și că ”nașterea” ei n-a fost tocmai liniștită.

Și nici tocmai naștere. Afrodita a apărut din mare, din spuma mării provocată de testiculele lui Uranus aruncate în apă de fiul său Cronos, la îndemnul mamei sale Gaea, la stânca Romiou, undeva între Limasol și Paphos. Adonis, zeul frumuseții, aflat la vânătoare, a coborât la un mic lac să bea apă iar în acel lac Afrodita făcea baie. S-au îndrăgostit iremediabil unul de celălalt și, ca orice dragoste, asta a început o nouă poveste a încâlcitei mitologii grecești. Micul lac numit ”Baia Afroditei” poate fi văzut în pădurea de pini din apropierea portului pescăresc Latsi.

Planuri îmi făcusem, mă și documentasem destul de fugar, dar socoteala de acasă, știți voi.

Am ajuns la hotel, în Larnaca, între miezul nopții și zorii zilei care nu prea ne-a lăsat să vedem zâmbetul soarelui.

Dorul de Mediterană era atât de mare încât am început cu îmbrățișarea mării. Cerul gri furase și albastrul fascinant al apei.

În trei zile e greu să faci ce voiam eu, ba chiar imposibil, mai ales că în aeroport afișele mi-au reamintit ca Paphos avea să fie Capitală Culturală Europeană și l-am pus cap de lista.

Totodată voiam să încercăm să ne descurcăm cu transportul în comun. Sezonul încă nu începuse, în unele locuri pregătirile încă nu se finalizaseră iar frecvența autobuzelor era destul de redusă.

După baia în mare am plecat să explorăm Larnaca. Oboseala și căldura ne-a adus destul de repede la hotel să ne odihnim un pic. Seara am testat câteva taverne pescărești de pe faleză și din portul de agrement și ne-am bucurat de frumusețea centrului vechi al orașului.

A doua, și penultima zi, am mers cu primul autobuz la Paphos. Am făcut cam 2 ore și jumătate. Cu autoturism nu am fi făcut cu mult mai puțin pentru că viteza pe autostrăzile din Cipru este limitată la 100 km/oră și poliția controlează destul de atent respectarea ei. Cel puțin așa ni s-au plâns localnicii.

La Paphos  se făceau ultimele finisaje, se finalizau ultimele proiecte și orașul era cuprins de febra devenirii Capitală Culturală Europeană. Am mers la Castel, am vizitat siteul arheologic și ruinele Templului lui Dionissos, zeul meu favorit și am plecat spre stația de autobuz pentru a merge la Limasol. Șoferul a fost isteric și foarte rău voitor, ne-a dat informații false și realmente ne-a obligat sa pierdem două ore degeaba și să ratăm vizitarea centrului vechi al frumosului oraș și am testat ospitalitatea unei taverne.

Am văzut cât de puțin am putut din Limasol cu opimismul că mai avem un motiv să revenim pe Insula Afroditei.

În deja prea grăbita ultimă zi am mers la Agia Napa, sau Aya Napa, tot cu transportul public care ne-a dezamăgit și mai mult și nu doar pe noi. Deși, așa cum am spus, sezonul abia se apropia, plaja Nisi era populată conform renumelui, soarele zâmbea generos și apa era de un albastru paradisiac și nu știai dacă înoți sau zbori.

Ultima seară am petrecut-o în Larnaca, în centrul vechi, gândindu-ne că am ratat aproape tot programul inițial și timpul ne-a fost potrivnic, dar tot el ne va face un loc mai mare să revenim în superba insulă și, de ce nu, cu speranța că o vom găsi întreagă și ospitalieră.

Eu vizam Nicosia și Varosha pentru cartierele fantomă, părăsite în cea mai mare grabă în 1974, ca urmare a invaziei turce prin operațiunea ”Attila”, care a însângerat insula și a împărțit-o în două. Grecii din sud nu mi-au recomandat să merg la Varosha și m-au lăsat să înțeleg că e zonă militară unde nu este permis accesul civililor, la fel ca și în zona de securitate garantată de ONU. Nu pot să mă exprim doar după ce am văzut câteva poze făcute de soldații care veghează la liniște, dar abia aștept să văd cât de puțin aceste zone în care timpul s-a oprit pur și simplu în 20 iulie 1974 și timpul, unit cu ploile și vânturile, năruie încet, încet ceea ce, la Varosha era un paradis turistic, o stațiune de top dorită de toți iubitorii de vacanțe reușite.

Insula a fost colonizată de micenieni în secolul II Î.C. apoi a fost ocupat de imperiul Asirian, cucerit de Egiptuul antic, apoi de Imperiul Persan și recuperat în 333 de Alexandru cel Mare. Până la administrare britanică din 1878 a mai fost stăpânit de Egiptul lui Ptolemeu, de Impriul Roman, Imperiul Roman de Răsărit, francezi, Venețieni și mai mult de 300 de ani de ocupație otomană. Prima ocupație turcă.

Influența britanicilor nu se rezumă doar la circulația pe partea stângă ci a reușit să-și introducă obiceiuri britanice în stilul de viață și în preferințele culinare.

Mâncarea e bună și la prețuri rezonabile și, evident, depinde de amplasarea localului. Sheftalia am mâncat în câteva locuri și n-am remarcat mari diferențe de ”amprenta bucătarului”. Bucătăria grecească și cea turcească se prezintă onorabil. Cartofii prăjiți aproape că nu lipsesc  nicăieri, de la niciun fel. Mie, care am interziși cartofii prăjiți, mi s-a părut că au invadat bucătăriile pe insulă. Micul dejun englezesc cu ochiuri, cârnați și fasole este peste tot, dimineața, și rar sare de 6 EUR/porție.

N-am reușit să văd acel farmec al ospitalității grecești, acel grec care știe să te facă să te simți cel mai important oaspete.

Nu vreau să spun mai mult după o vizită atât de scurtă, aștept să vad Ciprul mai pe îndelete, să mă defăt cu peisajele lui minunate și să mai mănânc Sheftalia și barbuni fripți.

Pe curând Cipru!