Pe vremea când Europa era tabla unui joc de șah mai degrabă nebun decât doar foarte dinamic, pe vremea migrațiilor când principala îndeletnicire era războiul iar regatele, voievodatele și alte orânduiri teritoriale ce încercau să înlocuiască imperiile antichității pâpâiau mai ceva decât reclamele luminoase de astăzi, în anul 418 Toledo devenea capitală. Capitala vizigotă a Spaniei. Toledo e urmașul unei serii de mici fortificații celtice peste care s-a ridicat un oraș celtiberic care a fost cucerit greu de romani în 193 Î.H. Aceștia l-au reconstruit și l-au numit Toletum. Tot romanii au construit pe partea cea mai înaltă a orașului un palat care va deveni, cu sau fără recunoaștere, un simbol permanent al așezării de pe malul stâng al râului Tajo, au dezvoltat industria deja existentă a prelucrării fierului care a dus la o înflorire a orașului, având ca apogeu baterea de monedă, lucru ce nu era la îndemâna pe vremea aceea.
După aproape 300 de ani, în anul 711, sub conducerea lui Tariq ibn-Ziyad, trupele lui Musar ibn-Nusair supun orașul, continuând expansiunea maură în Peninsula Iberică. Pentru 374 de ani, Tariq a schimbat istoria peninsulei, istorie care l-a răsplătit cu schimbarea numelui Muntelui Calpe în Muntele lui Tariq adică Djebel al Tariq – Gibraltar. Maurii au continuat și dezvoltat industria fierului și Toledo a rămas producătorul oțelului din care se făceau cele mai de temut săbii din lumea acelor vremuri. Chiar și japonezii au comandat katane și wakizashi din renumitul și invincibilul oțel.
Legendele despre acest oțel de Toledo sunt multe, un șir aproape interminabil de povești care poartă în ele un sâmbure de adevăr. Cert este că secretul a fost bine păstrat chiar și de damaschinii care l-au aflat într-un fel sau altul și care au făcut legendele lor.
Astăzi, secretul este dezvăluit sub forma unei alte legende conform căreia totul se datorează râului Tajo. Apa râului care a atras viața pe malurile lui și în care se călește oțelul de Toledo determină calitatea lui și râul nu poate fi reprodus nici chiar de chinezi …
După perioada maură orașul a fost din nou capitală și vechiul castel roman a fost restaurat, devenind Alcazar del Toledo. Dar din 1563, când Felipe al II-lea decide mutarea capitalei la Madrid, deși aflat la doar căteva ore de galop de noua capitală, Toledo întră într-un declin ce pare de nestăvilit.
Arhitectura orașului, clădirile, cosmopolitanismul secolelor trecute au făcut ca spiritul orașului să dăinuie, să atragă și să adopte artiști renumiți precum unul dintre cei mai celebri cretani, El Greco, care au îmbogățit, și ei, patrimoniul cultural, făcând ca din 1986 acesta să fie declarat, integral, Patrimoniu Cultural Universal UNESCO .
Marele câștig al bijuteriei iberice este că la Toledo timpul nu se mai grăbește, dar nici nu stă pe loc. Curge încet și ne lasă să admirăm împletirea culturilor ce au venit aici de la romani, mauri, evrei, greci și toți care au avut ceva de spus, scris, sculptat sau construit.
Astăzi orașul vechi este locuit în special de oameni de artă.
Orașul trebuie văzut la pas, încet, pe toate străduțele unde de după fiecare colț te aștepți să apară un cavaler.
Magazinele de suveniruri sunt ințesate cu lucruri mai mult sau mai puțin comune dar predomină cuțite și arme albe artizanale, căutate pentru celebrul lor oțel.
Și pentru că suntem în La Mancha, Don Quijote ne zâmbește ștrengărește din vitrine sau de după tejghele.
Pentru Muzeul El Greco rezervați-vă timp suficient și ascultați explicațiile, merită.
Vă mai recomand să vizitați una din manufacturile de bijuterii din oțel bătut cu aur. Este fascinantă migala, priceperea și îndemânarea meșterilor. Văzând ce iese din mâinile lor, vă va fi aproape imposibil să decideți ce să luați și ce să lăsați pentru altă dată.
E corectă zicala că dacă ai doar o zi să vizitezi Spania e bine să o petreci la Toledo.
