Niște irlandezi sau prea nostalgici, sau destul de temerari, sau care vor să încerce turismul de alta dată mi-au trezit amintirile copilăriei, când Litoralul Românesc era străbătut de sute de mașinuțe înțesate de bagaje în minusculul cockpit, în portbagajul de pe plafon și, de foarte multe ori, trăgând și o remorcuță cam cât ele de mare și, poate, chiar mai grea. Cei care ați trăit vremurile ați recunoscut Polski Fiat-ul, mașinuța care a arătat oamenilor muncii din Polonia anilor ’70 – ’80, realizările tovarășilor riverani ai Mării Negre, dar și frumusețile naturale ce se bucurau, și ele, de cotele tot mai înalte și nebănuite ale progresului orânduirii socialiste.
Îmi amintesc cum stăteam mult peste răbdarea părinților în parcările hotelurilor cu ștaif să admir mașinile turiștilor din nedreptul și exploatatorul vest al Europei și chiar de peste mări și țări. O dată am și încasat ceva de cheltuială, când am văzut ”o japoneză” cu faruri escamotabile și am întrebat în gura mare ”de ce nu face și Dacia așa ceva, că la aia 1300 nu mai întoarce nimei capul și dacă au făcut japonezii pot face și românii”. Era în parcarea de la Hotel București (actual Iaki), unde, se zice, conciergeristul era colonel și hamalul căpitan.
Ca fiu de CFR-ist am avut o atracție mult prea mare pentru trenuri (mai mult, chiar am urmat cariera tatălui) și mergeam, uneori, în gară la Constanța, unde vedeam venind trenurile directe de la Berlin, de la Varșovia, trenuri combinate cu vagoane de dormit de la Paris, Viena, Praga și chiar nu imi mai amintesc de toate. Le recunoșteam după indicativele administrației feroviare. SNCF-urile veneau de la Paris, DB-urile din Germania de Vest, DBB-urile de la Berlin, PKP din Polonia, MAV din Ungaria. Mai veneau și de pe la ”ruși”, dar cu ei aveam niște facturi neîncasate, bunicul din partea mamei murise în bătălia de la ”Cotul Donului”, un frate al bunicii din partea mamei stătuse prizonier în Gulagul sovietic (lagărele) mai mult de 7 ani și, și mai și, jumătate de Europă trebuia să tacă și să afișeze zâmbetul venit de la răsărit, fără a recunoaște vreodată că și întunericul începe tot de la răsărit.
Mașinuța înțesată de bagaje am întâlnit-o la Balchik unde eram în căutarea florilor care noaptea devin vii ale Reginei Maria, în căutarea paradisului creat de Măria Sa acolo, în căutarea străzilor înguste unde cuvintele se rostogolesc printre casele aruncate de valuri pe pereții pâlniei golfului care ascunde lumii un paradis secret spre a da viață unei istorii viitoare sau a se pierde printre pietrele albe ce luptă cu marea.
La piața de pește, o doamna in varstă care capta interesul tuturor trecătorilor cu mirosul guvizilor abia ieșiți din împărăția albastră, aruncați în oala cu ulei încins, văzându-ne interesați de ”ce este și ce a fost în clădirea aceasta”, a spart zăgazul tăcerii și și-a lăsat cuvintele moștenite de la ”Regina Noastră, a tuturor”, să se rostogolească pe pietrele caldarâmului martor al istoriei petrecute și să ne intre în suflete și în inimi: ”Tot ce e frumos aici a fost făcut de Regina Maria, regina noastră, Balchik fără ea nu a fost și nu ar fi fost nimic, toate clădirile frumoase au fost clădite de români și de regină. Acum, castelul care aduce atâta lume la Balchik este gol, comuniștii au furat tot, tablouri, cărți, tapiserii, toate obiectele de valoare și le-au vândut să facă averi pentru ei și copiii lor…” și au urmat câteva blesteme la care subscriu, dar nu le reproduc.
Balchik-ul este diferit de ce e în jurul său, Balchik-ul este de fapt unic, o lumină de liniște într-un colț de mare zbuciumată.