Să râdem din nou în Grecia

Iași – o inimă a culturii
19 iunie 2017
GIBRALTAR, o lume pe o palmă de pământ
01 iulie 2017

Foto: Wikimedia

Soarele își trimisese câteva raze să ne dea speranța că vom avea vreme bună pe lungul drum pe care aveam să pornim.

Am pornit spre Itea, primul popas programat și dimineața senină de decembrie își dădea mâna cu apele turquoise ale Golfului Corinthului, cu nuanțele vegetației încă vii a Greciei presărate cu verdele sidefat al frunzelor de măslin și, ici colo, către o plantație de portocali și lămâi care ne aminteau că vine Crăciunul, ne ofereau un film din care n-am fi vrut să mai ieșim, care ne oprea inimile acolo, in Elada, sau care făcea Eladei un loc mare în inimile noastre.

Peripețiile aveau să înceapă mai repede decât am fi crezut.

Podul Rio-Antirio noaptea    Foto: Wikimedia

Pe o porțiune in care șoseaua se apropia de țărmul stâncos și abrupt al Corinthului, peisajul a fost atât de frumos încât am ieșit de pe șosea și foarte puțin a lipsit să rupem parapetul firav și să ne lăsăm îmbrățișați de apa ce ne fascina, cu mașină cu tot. După vreo 2-3 astfel de episoade, norii au furat albastrul hipnotizant și am ajuns cu bine la Itea.

Itea era liniștită și părea că se odihnește profund după un sezon de vacanță, hotelurile închise aveau parcă urechile ciulite să-și deschdă porțile la primul râs de copil bucuros de vacanță la mare. Bărcile pescarilor dormeau și ele legănate de micile valuri care încruntaseră golful de  parcă ar fi știut ce avea să urmeze.

Foto: Wikimedia

Un bătrân tot arunca o lansetă cu un crab artificial care se târa pe pietre în speranța că va păcăli vreo caracatiță că a sosit prânzul. Dar bătrânul de fapt își omora timpul pentru că el avea aruncat un șirag lung de cutii cilindrice care ofereau cu generozitate un ascunziș fals atât de apreciatelor cefalopode. Ei ce credeți? Convinși că totul e atât de ușor am pornit în căutare de sfoară, cutii și greutăți că și pentru noi aveau să vină prânzuri și, nu-i așa, povestea despre minunata ”htapoda în sos de vin” sau friptă cu sos de lămâie (”limonaki”) ar fi fost total credibilă.

Foto: Wikimedia

Am reușit astfel să mai pierdem ceva timp, deși noi eram în criză, dar imaginația…

De la Itea am pornit prin munți, spre Larissa. La Gravia ne-am bucurat ca niște copii de prima ninsoare a acelei ierni care, așa cum aveam să aflăm imediat, grație erei GSM, încă nu ajunsese pe meleagurile noastre din sudul României. Ninsoarea devenea din ce în ce mai serioasă și stratul sărea de 5 cm când ne-am hotărât să ne vedem de drumul nostru. Ce e drept, ne cam gândeam ce greu ne va fi daca ninge și în Bulgaria…

Foto: Wikimedia

La Kalabaka surpriza a fost neplăcută pentru că norii erau jos, ploua și mănăstirile nu se vedeau.

Abia acolo am început să măsurăm și să punem în balanță distanța, timpul, oboseala și apetitul nostru de a ne lăsa pradă tuturor motivelor de pierdut timpul. Situația era cam proastă. Din cei aproape 1400 de kilometri pe care trebuia sa-i facem parcurseserăm puțin peste 400. Tot făcând analize și noi strategii norii s-au îndurat de noi și s-au ridicat un pic, atât cât să putem vedea mănăstirile și fenomenul carstic de la Meteora.

Foto: Wikimedia

Indicațiile de rută primite de la greci ne sugerau să ne întoarcem la Larissa pentru că varianta spre Egnatia Odos, care era în construcție, nu era de loc bună. La Larissa am pierdut destul timp să aflăm cum ajungem la un Carrefour de unde doream să luăm măsline și alte delicatese grecești pentru apropiații din țară. Nimeni nu știa unde e Carrefour-ul. Într-un târziu, când eram aproape să renunțăm și să cautăm la Salonic, un tânăr a înțeles ce căutam și ne-a luminat ”A, Marinopoulos!”. Adică așa cum e la noi cu adidașii așa e la ei cu supermarketurile. Primul care a adus în Grecia Champion și Carrefour a fost un mare negustor pe nume Marinopoulos și așa le-a rămas numele. Chiar și azi.

Foto: Wikimedia

Am făcut cumpărături și am pornit iar la drum. Se întunecase și uneori ploua. Oboseala începea să-și ceară drepturile, foamea la fel, așa că am oprit la Paralia Katerini să vedem și minunea de stațiune tocmai descoperită de românii iubitori de mare.

Deși decembrie, stațiunea era destul de animată. Magazinele de blănuri, tavernele și barurile nu simțeau că a venit iarna. Hotelurile erau închise în mare număr, dar am găsit o cazare la un hotel cu proprietari ruși, cazare oferită de paznicul hotelului. 2 camere la 15 EUR. Total.

Am dormit și a doua zi, pe la 9, am pornit spre țară, convinși că seara vom fi acasă. Socoteala din târg, însă…

Unde se termina atunci autostrada Atena-Salonic era ultima stație de taxare și, știind asta l-am întrebat pe casier de ce mai plătim că nu mai e autostradă. N-am ascultat răspunsul și am zis ”Malaka!” în sens de ”asta e”!”. La aceste stații de taxare stăteau câteva echipaje de poliție, unii în autoturisme ca la circulație, alții in niște Nissan Patrol. Auzindu-ne ne-au cerut actele, le-am dat, le-a pus pe bordul Nissanului și și-au văzut de treabă. Noi am fumat și-am tot fumat și, după o oră mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe polițist de acte. Șmecher, cum avem și noi, a început să se caute prin buzunare și să spună mirat că habar n-are de ce nu avem noi acte. Am prins curaj și le-am luat de pe bordul mașinii și i le-am arătat. Atunci m-a întrebat de ce am zis Malaka și i-am spus senin că un alt polițist ne-a zis nouă Malaka și cand l-am întrebat ce înseamna ne-a spus, că ceva de genul ”toate cele bune”. A râs ne-a spus că nu e adevărat și că e ceva rău, și ne-a lăsat să plecăm. Relele nu aveau să se termine aici, din păcate.

Foto: Wikimedia

La intrarea în Sofia, indicatorul spre Pleven lipsea, așa că ne-am trezit în mijlocul unei capitale mai gri decât Bucureștiul și pe ploaie. Am întrebat la cateva intersecții de drumul spre Pleven, dar parcă fusese rasă de pe fața pământului și nimeni nu-și mai amintea de ea. Acum vă imaginați și cât de mulți bulgari înțelegeau engleza… Oprind în spatele unui autobuz am mai întrebat pe cineva, fără introduceri, ”Pleven?” și ne-a răspuns: ”A, Pleven, …Ceavdar…”. Minunat. Și tot mergând, în speranța găsirii vreunui indicator, vedem pe spatele unui autobuz scris Ceavdar, cu caractere chirilice. Era iar ca la adidași. Deci omul acela ne recomandase să urmăm autobuzul… Neînțelegând nu am observat niciunul ce linie era…

Foto: Unknown

Ceavdar, probabil varianta pentru export Foto: Wikimedia

Am reușit să găsim un indicator și am ajuns într-o zonă pentru care sinistră era un măgulitor compliment, dar am dat de autostrada de Pleven și dă-i pinteni.

Autostrada, ca și acum, a avut doar vreo 90 de km și am intrat pe șosea. Profitând de faptul că ploua am mers tare. La volan trecuse Juniorul. La un moment dat mașina a inceput să urle înfiorător, am oprit și acolo am rămas. Eram la Zlatna Panega, în zona unde in anii ’90 mașinile de români erau atacate de țigani bulgari.

Așteptând să vină o paltformă de la Sofia am golit o sticlă de Ouzo cu DB și ne amuzam când un bulgar cu o Lada Niva cu platformă ne dădea târcoale și la fiecare trecere ne întreba: ”Eta mașina rabota?”. ”IMS”-ul meu, un Land Rover Freelander, era nou, în garanție, dar service-ul avea mecanici români. Unul dintre ei, mai meticulos, uitase sa-i pună capacul la fereastra de vizitare a cutiei de transfer, pierduserăm uleiul și ni se sudaseră pinioanele. În sfârșit, a venit platforma și am plecat. Doar până la Ruse pentru că șoferul platformei nu a înțeles că trebuie să meargă la București și nu își luase pașaportul… Am contactat din nou importatorul de atunci al Land Rover-ului și a spus ca trimite altă platformă la Ruse.

La Ruse nici vorbă de platformă și programul de lucru la importator se cam terminase. Nu am avut altă variantă decât să așteptăm. Vă mai amintiți ghereta din Ruse unde 2 polițiști de frontieră bulgari verificau dacă ai pașaport ca să te lase să intri în punctul de verificare în vederea trecerii frontierei? Ei bine n-au vrut să ne dea și nouă 2-3 cănuțe de curent să ne încărcăm telefoanele pentru că ”este curentul plătit de la stat”. Am petrecut noaptea printre niște prestatori de orice fel de servicii auto, de la taximetrie la și de la aeroportul Otopeni (lucru care ne-a umplut de mândrie cu toată supărarea), tractări auto, etc. Oamenii au incercat inițial cu un peridoc, dar tracțiunea era integrală și blocată integral. Bulgarii, care aveau niște răpciugi de mașini se amuzau pe seama IMS-ului urcat pe peridoc și-i ziceau samaliot, adică avion. Oricum oameni binevoitori și săritori care n-au acceptat bani decât pentru reușite, nu pentru încercări. Interesantă atitudine.

După 26 de ore a ajuns platforma ACR-ului, o aronetă după care cădeau tablele cu o platformă vai mama ei cu cabestan manual. Nici o șansă să urce IMS-ul pe ea. Am avut baftă că a trecut pe acolo o platformă cu troliu electric și cu cablu suficient de lung și am reușit.

În nici 8 ore eram acasă. Adică aroneta sărea de 30 km/oră doar la vale…

Asta a fost poate cea mai frumoasă escapadă în Grecia, deși de fiecare dată am avut tot felul de peripeții asupra cărora mă voi apeca în articole viitoare.

La final, pentru că tocmai a început sezonul vacanțelor de vară, vă doresc inspirație în alegerea destinațiilor și vacanțe frumoase!

Foto: Unknown

Foto: Florentin Mocanu

Foto: Florentin Mocanu

 

1 Comment

  1. Mirela spune:

    Ce aventuri ai avut!!! Iar pozele sunt geniale:)) Un articol foarte frumos, felicitari!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: