Borșa, Maramureș – dorința de a reveni

Liniștea devine din ce în ce mai căutată de noi toți. Simțim nevoia să plecăm de la birou, de acasă dar într-un loc în care să nu găsim nimic din cotidian în care să discutăm în gând fiecare cu el însuși sau să socializeze direct cu cei cu care a evadat. Asta am tot auzit în ultima vreme de la oameni care vor să-și găsească o vacanță unde nu e hărmălaie, unde timpul merge mai încet, unde peisajul năucește, aerul n-are fir de praf și gazdele ne primesc în familial or.

M-am tot gândit unde am întâlnit așa ceva și primul gând m-a dus imediat în Maramureș. Apoi mi-am amintit și alte locuri dar azi voi rămâne aici, în Maramureș.

Am plecat atunci spre Maramureș de la Cluj. Eram cu fiicele mele care erau încântate de ce văzuseră până atunci și erau nerăbdătoare să ajungem în Maramureș pe care li-l prezentasem ca fiind capul de afiș al excursiei noastre.

Vizita în Maramureș am început-o la Săpânța, la cimitirul vesel, un loc unic, un loc în care se vede clar că moroșenii sunt altfel. Altfel decât toți.

Apoi am mers la Poienile Izei unde aveam primele nopți de cazare.

Am urmat drumul județean prin Glod.

Doar asfaltul și cele 2-3 automobile întâlnite aminteau ceva de secolul XXI. În rest era o altă lume. Mergeam încet, cu geamurile deschise, făcând aerosol cu mirosul fânului retezat de gura nemilosă a coasei. Am oprit la o fâneață unde moroșanul tocmai gătase treaba și voia să plece acasă. I-am cerut voie să facem un picnic pe proprietatea lui și ne-a poftit peste pârleaz. A fost o mare fericire pentru fete. N-au vrut să mănânce, doar au țopăit cu picioarele goale prin iarbă și s-au jucat cu fânul de la o coasă mai vecehe care ne îndesa mirosul tuturor florilor Pământului în nările neîncăpătoare dar avide să-l inspire pe tot. Moroșanul se minuna că fetele nu mai văzuseră așa ceva. Poate mai văzuseră și prin Mărginimea Sibiului sau pe la Rucăr, dar uitaseră. Sau poate nu fusese ca aici. Soarele era la amurg și greierii făceau ultimele repetiții pentru concertul serii. Abia am reușit să conving fetele că nu putem dormi acolo și că vom mai întâlni astfel de locuri. Am lăsat fânul să adoarmăîn cant de greieri și am ajuns, să zicem, acasă la gazda noastră, familia Petreuș. Ospitalitate maximă. Pensiunea era plină, lucru care m-a bucurat. Familia Petreuș, cum aveam să aflu, se ocupa de pensiune, de gospodărie și de pământurile pe care le aveau. Munceau mai mult decât zi lumină. Cu toată oboseala știau să fie amabili și nu se lăsau până nu erau convinși că oaspeților nu le lipsește nimic.

Maramureșul este una dintre cele mai mari depresiuni din Carpați dar astăzi suprafața de aproape 10000 de kilometri pătrați se împarte între România și Ucraina. Depresiunea este străjuită de munți cu trecători situate la altitudini mari. Cum aici iarna vine devreme și se gândește să plece abia spre sfârșit de aprilie, în trecut, multe luni zona era izolată. Poate de aceea are o identitate atât de accentuată.

Am vizitat toate sătucurile și cătunele și ne-am bucurat de fiecare căsuță tradițională văzută. Ne-au săltat inimile de bucurie când pe la poarta Petreușilor a trecut un alai de nuntă, alai în care absolut toți erau îmbrăcați în straiul popular. Tineri feciori pofteau sătenii la nuntă călare pe cai împodobiți de sărbătoare, oferindu-le din ploști nu mai puțin tradiționala pălincă.

Lumea satului maramureșean impresionează profund. Un singur aspect este regretabil, aspect care chiar pe maramureșeni îi va afeca cel mai mult este acela al construirii de case care strică profund aspectul satului tradițional maramureșean. Nu spune nimeni că maramureșenii nu au dreptul la evoluție și la confortul secolului XXI, dar puteau să construiască un sat modern lângă cel tradițional. Eu așa văd lucrurile și este strict o părere personală pe care doresc să o luați ca atare.

Plimbarea cu Mocănița pe Valea Vaserului a fost relaxantă și a creat o bucurie aparte, a creat senzația că mergeam undeva unde timpul nu mai exista.

Timpul trece și mai aveam 2-3 obiective în plan printre care Borșa. Cu două fete înlăcrimate plecăm de la Pensiunea Petreuș spre Borșa.

De Borșa știam puține lucruri, că se întinde pe mai mult de 50 km lungime și că în 1948 trebuia să găzduiască Olimpiada de Iarnă. Mai știam că aici are loc, în fiecare an (pe atunci deja al 30-lea) pe 24 iunie, Parada Portului Național, ”Nopți de Sânziene”. Dar eram la început de septembrie și nu aveam decât să ne propunem pentru o dată viitoare. Între timp vremea a intrat in empatie cu fetele și a început să plouă mărunt. Am ajuns la Borșa și ploaia nu contenea. Ba chiar se mai și intensifica. Am mers prima dată la Băile Borșa unde lucrurile nu stăteau prea bine atunci. Probabil că ploaia făcea să vedem și mai puțin optimist lucrurile. Am găsit cazare la Pensiunea Fântâna. Alte gazde primitoare care parcă luau asupra lor vinovăția că plouă. Noapte a stat ploaia, dar dimineață a început iar. Am mers cam prin toată stațiunea doar cu mașina. Ploaia nu a contenit și Borșa a rămas cu promisiunea că vom reveni și eu și fetele, împreună sau separate dar vom reveni. Eu am revenit, dar povestea într-un articol viitor. Borșa merită ceva doar pentru ea, atât pentru istoria ei cât și pentru prezent. Dar mai ales pentru ce viitor se întrevede să aibă.