Afacerile de familie au fost piatra de temelie a antreprenoriatului. Afacerile de familie sunt componenta de bază a industriei ospitalității. Și a tuturor ramurilor unei economii. De ce? E simplu. În primul rând loialitatea membrilor companiei față de fiecare dintre ceilalți și preocuparea lor comună pentru planurile de succesiune a afacerii. Aceste caracteristici au determinat analiștii să considere afacerile de familie cel mai important element pentru relansarea economiilor după pandemie.

Din înscrisuri oficiale, cea mai veche afacere de familie a fost fondată în Japonia, în anul 578 și a activat independent până în 2006. Atunci a fost preluată ca filială de o firmă mare, Takamatsu. Este vorba de firma Kongō Gumi.

În lume, mai sunt active peste o mie de afaceri de familie, înființate între 578 și 1700.

Ne interesează afacerile de familie din industria ospitalității. Care încă mai funcționează.

Afaceri de familie în ospitalitate

Primul hotel a apărut în Japonia, în anul 704. Acesta este Nishiyama Onsen Keiunkan.

Primul restaurant a fost fondat în anul 803, în Austria. Este restaurantul St. Peter Stiftskulinarium din superbul oraș Salzburg. Cu ceva ani în urmă m-am bucurat de ospitalitatea sa.

Prima vinărie, cu distilărie și casă de oaspeți datează din anul 862. A fost înființată în Germania. Este vorba de vinăria Staffelter Hof.

Prima berărie și-a oferit halbele cu gulere albe în anul 1040, în Germania. Este vorba despre Weihenstephan Abbey.

Consider necesară o mică precizare. Chiar și afaceri mari, precum Volkswagen, Auchan, BMW sau Peugeot sunt afaceri de familie.

Tradiție și punți peste generații

Afacerile de familie din ospitalitate sunt pilonul principal al industriei. Ele aduc din negura timpului decorațiile caselor de oaspeți, mobilierul cu căldura lemnului, rețetele culinare transmise din generație în generație, mirosul de moară și de pâine coaptă. Sunt muzeele de istorie ale gusturilor și aromelor ce au ieșit, parcă, dintotdeauna din mâinile și sudoarea care le-a brăzdat fețele cu riduri pietrificate.

Ospitalitatea este industria care face cu cea mai mare ușurință loc micilor afaceri de familie, cu specific local. Aceste afaceri au pus în mișcare și în România, morișca ce amesteca dorințele consumatorilor cu oferta prestatorilor și toți erau mulțumiți și zâmbeau. Au fost vremuri când și în România, de exemplu, masa de prânz și cina se luau la restaurant pentru că venitul permitea.

Dar a venit războiul. Care n-a reușit să stopeze progresul. În schimb, ”învingătorii” au reușit să-i învingă pe toți cei ce le-au sprijinit victoria. Și au distrus tot.

Ce a făcut naționalizarea?

A distrus tot. Și afacerile de familie. Pe unele le-a închis, pur și simplu, iar pe altele le-a preluat statul, gonind proprietarii și punând să le conducă oameni ai vremurilor noi. Chiar dacă nu se pricepeau la asta. Prețul plătit este incalculabil în totalitatea lui. Totuși, istoricii și oameni din ministerul de finanțe ar trebui să facă publice măcar sumele pe care România le-a plătit ca despăgubiri pentru afaceri naționalizate.

Acum, după schimbările politice încep să se înfiripeze afaceri noi care își creează propria tradiție, încercând să reziste în timp și să prospere.

Modernismul e aliat sau dușman?

Din păcate, un mare dușman al afacerilor de familie se dovedește a fi reorientarea noilor generații spre alt mod de viață și vânzarea sau chiar închiderea afacerilor. Fenomenul este prezent la nivel mondial. Fenomenul nu face bine turismului, dar fiecare are dreptul să-și aleagă drumul în viață. Cunosc proprietar de hotel în Austria, înființat în secolul al XV-lea, nemulțumit că niciunul din copii săi nu vor să preia afacerea. Unul a preferat medicina, celălalt informatica.

Am fost în Grecia și am remarcat că nu mai seamănă cu ce văzusem prin 2003. Mai ales la taverne, cel mai grecesc element al industriei ospitalității de aici. Am întrebat ce se întâmplă și mi s-a spus că multe taverne au fost cumpărate de străini (printre care nu puțini români) care au mai păstrat din bucătăria elenă doar minuturile, mâncarea stradală. Mai grav este că unele taverne ”grecești” au introdus în meniu ciorba de burtă, mujdeiul de usturoi și chiar ”ciorba Rădăuțeană a la grec”… Ce vom face din Grecia (și nu numai), nu mai contează, important este profitul nostru și, în rest, potopul.

Tavernele preluate de italieni au, în principal, bruschette și pizza, iar din bucătăria grecească doar minuturile.

Aici, noi, turiștii, consumatorii serviciilor, avem cel mai important rol în păstrarea tradițiilor. Dacă mergem în Grecia să mâncăm ciorbă de burtă sau mujdei, de ce am mers până acolo?

Hai să păstrăm tradițiile locurilor pe unde mergem, indiferent dacă suntem consumatori sau ofertanți!

Nu trebuie să facem să dispară spiritul  celebrelor ”heuriger” din Austria, sau al ”osteria” ori ”trattoria” din Italia și nici al tavernei grecești.

Ca întotdeauna, vă doresc doar vacanțe reușite!