Târgu Jiu între frumusețea naturală ce îl înconjoară și zestrea oferită de Brâncuși

Evadările în România sunt întotdeauna pline de farmec, dar și de surprize. Ce fel de surprize? Depinde de noroc dar și de starea de spirit și deschiderea călătorului.

Drumul până la Târgu Jiu a fost marcat de canicula de afară.

La Târgu Jiu, deși era joi, traficul era infernal și găsirea unui loc de parcare părea imposibilul absolut. Am reușit să găsesc și am văzut că este un punct de informare pentru turiști. Bineînțeles că și eu, ca și dumneavoastră știam că aceste puncte sunt niște decorațiuni frumoase care sau n-au funcționat niciodată sau au fost închise la scurt timp de la înființare.

Surpriză! Aici era deschis și o doamnă îndrăgostită de orașul său și de împrejurimi ne-a dat foarte multe informații și recomandări pentru o vizită chiar și în fugă. Am mai fi stat să ne spună istorioare și povești frumoase sau să ne îmbie cu noi obiective de vizitat, dar timpul se uita tot mai urât la noi.

Primul obiectiv pe care ni-l propuseserăm erau monumentele lăsate urbei de pe Jiu de marele artist al lumii Constantin Brâncuși. Știam ceva despre ele, citiserăm și le mai vâsuserăm cu mulți ani în urmă, dar acum am auzit istorii și legende noi. Da, mai multe ca să fie destul loc pe câmpul controverselor între specialiști, istorici și cetățeni.

Viziunea și geniul maestrului sunt greu de descifrat chiar și pentru ceilalți artiști contemporani sau nu cu el, chiar și pentru cei care l-au cunoscut sau chiar au avut șansa să lucreze cu el.

”Masa tăcerii” este chiar lângă digul Jiului și are poveștile ei. Ștefan Georgescu-Gorjan, inginerul care a lucrat cu Brâncuși spune că Maestrul a numit-o ”Masa flămânzilor”. În actul de donație a operelor către statul român aceasta nu apare. Ceea ce vedem astăzi este a doua variantă a mesei care folosește tăblia primei variante ca picior, având o tablie nouă, din piatră de Banpotoc, mai mare decât prima.

”Poarta sărutului” este făcută din travertin și cei mai mulți specialiști spun că cei doi stâlpi făcuți prin unirea a 4 stâlpi mai mici reprezită cele 8 regiuni românești revenite la patria mamă după primul război mondial. Alții spun că reprezintă poarta trecerii între lumi.

”Coloana infinitului” a fost prezentată de Maestru prietenilor săi din Paris și Statele Unite ca  ”Endless Column”, ”Coloana fără sfârșit”. O importantă contribuție la construirea ei a avut-o Ștefan Georgescu-Gorjan cel căruia Brâncuși îi mulțumea pentru ideile și inovațiile aduse structurii ei de rezistență.

Astăzi cea mai agreată prezentare este aceea onform căreia complexul statuar a fost construit în cinstea eroilor din Primul Război Mondial. Calea eroilor este o axă de la apus la răsărit care începe cu ”Masa tăcerii”, continuă cu ”Aleea scaunelor”, trece pe sub ”Poarta sărutului” apoi iese din parc și continuă spre răsărit, până la o ridicătură de pământ  pe care este ”Coloana infinită”, trecând pe la Biserica Sfinții Petru și Pavel.

Oamenii spun că acolo, pe malul Jiului, soldații care plecau la luptă au luat masa, apoi au pornit. La ”Poarta sărutului” i-au mai îmbrățișat încă o dată pe cei dragi, au trecut pe la biserică  și au pornit să-și urmeze soarta, unii spre infinitul cerului. Artistul a vrut să exprime recunoștința fără sfârșit pe care trebuie să o purtăm celor ce au luptat pentru țară, recunoștință pe care el le-o va purta. Brâncuși a încercat în mai multe rânduri să se înroleze pentru a lupta pe front dar a fost respins de consiliul de revizie. În 1918, când lucra la amenajarea unei locuințe pentru refugiați de război și-a fracturat un picior și îi va spune Miliței Petrașcu că accidentul a fost ”un prinos la marea suferință umană a războiului”.

Un mare sculptor britanic spunea despre acest ansamblu că ”este singura sculptură a epocii moderne care poate fi asemuită cu marile monumente ale Egiptului, Greciei și Renașterii”.

Controversele și interpretările vor continua. Asta e partea geniului Brâncușian, fiecare vede altceva, dar toți văd ceva în opera sa. Doar comuniștii nu au văzut nimic și l-au renegat pe artist, refuzându-i chiar și generozitatea de a dona toate operele sale României pe care a iubit-o atât de mult și pe care a prezentat-o atât de frumos pe oriunde a trecut.

La distanță mică de oraș este un monument natural de o frumusețe aparte, rezultat al confruntării dintre tenacitatea apelor și stâncile munților Vâlcan, Cheile Sohodolului.

Am intrat în chei pe intrarea sudică. Spectacolul a inceput și scena dădea senzația că e neîncăpătoare. Singurul care reușise să se ferească de caniculă era Sohodolul pe care l-am întâlnit aproape de ieșirea din chei. Alesese calea subterană.

Recomand străbaterea cheilor pe jos, partea spectaculoasă are mai puțin de 2 km. Pereții verticali și paleta de culori a stâncilor, încăpățânarea plantelor de a-și căuta seva datatoare de viață în miezul pietrei, formele carstice săpate de ape și de vânt merită văzute pe îndelete. Remarcabile sunt Gârla Vacii, Fusteica, Nările, Peștera Popii cu picturile rupestre și care tinde să devină lăcaș de cult. De la foișor puteți admira Inelul săpat în stâncă de mângâierea vânturilor neîmplinite.

După chei, Târgu Jiu este o bună opțiune pentru o seară liniștită. Orașul care la prânz clocotea sub arșiță se liniștise, terasele găzduiau oaspeți dornici să se răcorească și să depene amintiri sau să facă planuri la o bere sau un pahar de vin.

Monumentele Brâncușiene erau singurele care aveau aceeași forță de atracție. Încet, încet, ferestrele se întunecau și orașul se pregătea pentru un nou răsărit.