Concurs – Ghicește orașul și câștigă cartea!

Ierusalim, orașul unde s-a creat lumea
06 noiembrie 2017
Felicitări câștigătoarei!
14 noiembrie 2017

Citiți acest articol și puteți câștiga cartea regretatului alpinist român Walter Kargel ”Înălțimi, riscuri, bucurii”

Ce trebuie să faceți după ce citiți articolul?

Să vă abonați la newsletter, să vă placă pagina și articolul, să distribuiți articolul și să dați răspunsul sub formă de comentariu, jos, în pagină.

Se ia în considerare doar primul răspuns al fiecărui participant și cel care dă primul răspunsul corect câștigă premiul.

Escapadele spontane îmi plac cel mai mult. Adică stai așa sub un munte de stress și la un moment dat răbufnești ca lava înghesuită și iei primul tren sau autobuz, avion, mă rog, prima oportunitate și fugi. Unde? Afli abia când ajungi. Așa am făcut de nenumărate ori și a fost extraordinar. Și acum e la fel. Am răbufnit. Am rotit continentul și am pus frâna, ca la Jackpot. A ieșit Italia. Am decis să fac uz cât mai puțin de autoturism și transferurile private au fost excluse.

De ce n-am exclus autoturismul total? Pentru că plecam din România unde transportul public e sub orice critică și nu mai comentez acum pe tema aceasta.

Am plecat dintr-un aeroport de țară, dezorganizat la maxim și, hai să-i zicem neaoș, din dorința de a evita cuvântul ”original”, că doare. Nu am cum să nu-mi aduc aminte ce spunea colegul și bunul meu prieten, Petrișor despre bancurile cu olteni. ”Nu sunt bancuri, ăștia chiar așa sunt!”. Chiar și Sucă, făcut occidental rasat la intrarea în micul aeroport prazilian, este tare nelămurit de ce este acolo și ce ar fi trebuit să fie. Sau eu asta am înțeles că-i exprimă fața.

Am aterizat în Italia pe un aeroport mic și destul de slab organizat, dar bugetele sunt cauza multor dorințe frânte. Noi pe acest aeroport am dorit să ajungem.

Am luat un autobuz până la gară, autobuz care a venit absolut la ora prevăzută și am ajuns la gară. Mult mai devreme decât preconizaserăm și aveam bilete.

Vremea e total diferită de cea pe care o doream noi și ploaia ne-a cam deprimat. Până am urcat în tren.

10˚C și ploaie nu te fac să fii sigur că vei avea escapada pe care ți-ai imaginat-o și atunci, cea mai bună soluție, e să reechilibrezi dorințele, speranțele și să le adaptezi realității.

În tren era cald și bine și, deși știam că vom schimba doar după trei stații, parcă voiam să mă stabilesc acolo, să fug de ploaia care mă deprima.

M-am bucurat să văd că în Italia trenul este preferat de foarte mulți oameni. Vagoanele curate, oamenii civilizați care citesc în loc să tălălăie la o sămânță și să arunce cojile pe jos, aceiași care nu ezită în a-i numi porci nesimțiți pe cei care au făcut asta înaintea lor. E greu de suportat concurența.

Plouă. Colegii temporari de călătorie par să nu fie afectați. Natura pare să se bucure.

Satele au drumuri flancate de flăcări galbene din plopi și flăcări verzi din chiparoși pe care ploaia și norii negri par să le fi aprins.

Trenul aleargă nebun parcă în căutarea unui adăpost și, din când în când, își amintește că însuși el este un adăpost pentru cei ce au încheiat o zi de muncă și acum se feresc de ploaie dar vor să ajungă în același timp acasă. Cu umbrelele băgate în teci speciale pentru a nu-și lăsa stropii adunați pe podelele trenului, se așează și își deschid cărțile tipărite sau electronice reviste sau, destul de puțini, năvălesc pe rețelele de socializare.

Slențios ca un șarpe ce se îndreaptă spre o pradă numai de el simțită, trenul înghite, uneori, câte 160 de kilometri în fiecare oră și trebuie să coborâm și noi.

Micul orășel toscan ne primește cu confeti sclipitoare de ploaie și ne invită pe trotoarele lui acoperite.

Lăsăm bagajele la hotel și dăm curs nerăbdării care nu avea nici un zor de ploaie. Trotuarele sunt acoperite de parcă aici ar fi polul ploilor din emisfera nordică. Toate casele le-au invitat înăuntru.

Orașul ni se dezvăluie în luminile nopții, ni se arată pas cu pas, cu un zâmbet complice, netulburat de ploaia care cade imperturbabilă peste la fel de imperturbabilii cetățeni sau musafiri care gustă micile delicii ale vieții în minunatul său decor.

Ne oprim la o bodegă unde bem un pahar cu vin și pornim mai departe. Era frig dar nu puteam să stăm. Orașul ne ademenea cu aromele și istoria sa care a tratat timpul cu mare nepăsare și a l-a făcut să joace după cum vrea el, să încremenească lipit de zidurile clădirilor ce nu vor să îmbătrânească niciodată.

Ajungem la Primărie. Fiecare latură a pieței e altfel. E greu de stabilit care e mai frumoasă. Pornim pe o altă străduță îngustă și ploaia se declară învinsă. Abia am observat vreunul că a stat. Nu ne interesase de ea și de cât se va încăpățâna să bage în case. Printre flancurile eclectice ale străduței ne apare un turn de care parcă s-a rezemat cândva un uriaș și l-a înclinat, apoi încă unul mai mic care ce apleacă să-l sprijine pe primul.

Mai intrăm într-o cârciumioară. Luăm un ceai și ne punem aceleași întrebări din care ”de ce la noi nu s-a putut?” nu avea cum să lipsească. Ieșim să continuăm asaltul, dar frigul deja și-a atras un aliat puternic, oboseala. Am hotărât să lăsăm ceva de văzut și la lumina zilei care, după ce am dormit tun, ne-a necăjit din nou cu ploaie. Dar nepăsarea noastră și dedicarea totală orașului a gonit-o repede și nu am regretat-o. Deloc.

2 Comments

  1. Vagner Georgiana spune:

    Admir oamenii care fac ceva diferit,care lupta pentru visurile lor. Walter Kagel este unul dintre acei oameni care ies din tipare. Un film recent vizionat,si anume filmul „Ciprian Porumbescu”,un film exceptional,m-a facut sa vad cata mandrie si iubire fata de tara aveau romanii inainte. Dar unde s-a pierdut acea mandrie,acum romanul nu-si mai cinsteste tara, ne-am pierdut identitatea cu trecerea anilor,si niciodata nu vom mai fi un popor precum in trecut,care lupta pentru un bine comun. Acum fiecare lupta doar pentru el,dar bineinteles,exista si exceptii 🙂

  2. Rodica Vranciuc spune:

    Bologna

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: