A venit Crăciunul, vine Anul Nou,…

România – un dar al divinității
03 decembrie 2018
Petra – minunea Levantului
07 ianuarie 2019

A venit Crăciunul, vine Anul Nou,… Așa zicea un colind în copilăria mea. Sărbătorile de iarnă, datorită colindelor, sunt cele mai importante și așteptate de copii. Îmi aduc aminte că strângeam tot anul obiecte care credeam că ne vor face steaua cea mai frumoasă. Și asta în epoca ateismului științific în care școala încerca să ne pună împotriva acestor obiceiuri seculare dar ”perimate” cum le spunea partidul.  În copilăria mea, de sărbătorile de iarnă rar s-a întamplat să nu fie zăpadă iar asta era farmecul și magia. Albul imaculat ce amplifica sclipirile ochilor de copii din cetele de colindători, miloanele de steluțe de gheață ce sclipeau la mângâierile razelor reci ale lunii ne bucurau peste măsură și ne trimiteau imaginația în lumea stelară.

De câte ori mă gândesc la Crăciun, mă gândesc la copilărie, la colinde, la trosnetul lemnelor din soba la gura căreia ne spuneam poveștile sau ne făceam planurile pentru colindele ce aveau să înceapă, cu ochii sticlindu-ne la gândul că vom avea și noi copilăria cea mai invidiată, cea a lui Ion Creangă care tot mergea la Moș Chiorpec s-i ceară fâșii de piele să-și facă bici și se aelegea cu o ”răbuială pe cinste”.

Anul acesta am fost la Humulești și am vizitat bojdeuca și muzeul amintirilor și povestirilor marelui Ion Creangă. M-am întors instantaneu în lumea pe care mi-o imaginam când citeam sau evocam amintirile sale și în care regretam că n-am trăit. Chiar și acum mi-aș fi dorit să trăiesc și eu o astfel de copilărie. Acum, atunci, oricând.

Cine ar putea uita de furatul cireșelor și cursa prin cânepă pe care aș fi preferat-o atunci când am furat cireșe de la Costică Delcea cu Bogdan și Gelu și ne-a închis în pivniță, în beznă, ”până vine Miliția”. Furatul pupezei și larma stârnită în sat de această boroboață , dar mai ales ”vitejia” lui Nică din iarmarocul unde încercase să vândâ biata pasăre. Pățania de la scăldat ne făcea să fim mereu atenți ude ne lăsam hainele când mergeam la gârlă, deși pe vremea noastră nu intram în apă goi pușcă. Chiar și cea mai gravă pățanie, cea cu stânca ce a distrus casa Irinucăi și i-a mai și ucis o capră, ne făcea să râdem în hohote. Anul acesta, când am trecut prin Broșteni, m-am tot uitat să deduc locul de pe unde ar fi putut stârni stânca cei doi veri neastâmpărați.

Vă las să reintrați în lumea copilăriei lui Creangă care nu lasă loc atenției pentru altceva.

1 Comment

  1. Elvira spune:

    Am fost și eu acolo acum un an și ceva. Mi-a plăcut și mai ales discuția cu muzeografa care uda florile dar a venit repede la noi când ne-a auzit vorbind de Horia, nepotul de fiu al lui Nică a Petrei. Și am prins și iernile acelea în care zăpada nu lipsea, săniușul era ocupația de bază a copiilor, picioarele și mâinie înghețau dar …eram sănătoși și veseli !!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: